DIMINUTIVELE DOMNULUI ISUS: TINERELULE SCOALĂ-TE. Luca 7-14.

Luca 7: 14

A chema pe cineva din cosciug la viață, ca și cum l-ai chema la masă, și să te asculte pe loc, este ceva uluitor de domeniul fantasticului.

Folosirea diminutivelor în limbajul cotidian este o artă a copiilor lui Dumnezeu ce se învață numai la picioarele Mântuitorului.

Nu știm câți ani avea fiul văduvei din Nain, dar mi-a plăcut foarte mult cuvântul folosit de Domnul Isus „TINERELULE„.

Cântarea Cântărilor este plină  de complimente și diminutive reciproce intre Mire și Mireasă.

Acum am văzut că mireasa este diminutivul mirelui, precum în Ebraică acest cuvânt „femeie„ Ișa vine dela cuvântul Iș care înseamnă bărbat.

Poate lecția cea mai elocventă o dă Duhul Sfânt care nu folosește niciodată cuvântul bătrână pentru nicio femeie din Biblie, chiar la vârsta de peste 100 de ani ce o avea Sara la moartea sa. 

Domnul Isus este definiţia binecuvântării.

Ioan Botezătorul a trimis doi ucenici la Domnul Isus

pentru a-L întreba dacă Dânsul este Mesia sau trebuie să mai aștepte pe un altul.

Eu, citind acest fapt, parcă nu-mi venea să cred că

tocmai Ioan pune o astfel de întrebare, el fiind cel mai autorizat să-L proclame ca Mesia. Dar Domnul Isus știa că mulți, la fel ca mine, se vor întreba cum de se poate așa ceva când Ioan a auzit din cer recomandarea lui Dumnezeu - că este Fiul Său de care trebuie să ascultăm, când a văzut cerul deschis și ce este acolo, şi a văzut Duhul Sfânt pogorându-se în chip de porumbel și, pentru a proteja o slăbiciune efemeră din viața lui Ioan şi pentru a demonstra peste veacuri cum trebuie să ne comportăm față de slăbiciunile altora, folosește binecuvântarea sau vorbirea de bine.

„Ce ați ieșit să vedeți în pustie, ...o trestie clătinată de

vânt?” - așa părea a fi considerat Ioan, dar indiferent de considerația altora, Domnul Isus vine cu binecuvântarea Sa, arătându-ne că este cel mai mare om născut vreodată din femeie, în perioada vechiului legământ.

Întotdeauna trebuie să vorbim de bine deoarece

judecata sau osânda este a Domnului și nu a noastră. Apostolul Pavel ajunsese până acolo încât nici pe sine nu se mai judeca, în dorința sa de binecuvântare.

M-a impresionat extraordinar de mult această

trăsătură de caracter - de a nu admite ca un preaiubit al Său, așa cum de altfel suntem toți copiii lui Dumnezeu, să fie considerat o trestie clătinată de vânt. Această lecție să nu o uităm niciodată - de a binecuvânta ca să putem fi și noi binecuvântați.