PATMOS - CLEPSIDRA TIMPULUI. SCURTE COMENTARII DIN ŞI DESPRE INSULA PATMOS

Patmos clepsidra timpului

Ca un cercetător al locurilor biblice am ajuns și în Patmos, insula şi peştera în care s-a scris ultima carte profetică a Bibliei de către sfânul evanghelist şi apostol Ioan, zis mai târziu şi teologul.

Unul din ce doisprezece apostoli a ajuns pe una din cele douăsprezece insule greceşti numite Dodecanese. Această insulă  Patmos face parte din grupul acestor douăsprezece insule situate în sud-estul Greciei din Marea Egee.

Din antichitate avem doar două referiri la această insulă:  prima a lui Thucydide - cartea 3 cap. 33 (460-396) înainte de Hr., iar a doua a lui Strabon care a trăit între anii 65 înainte - 23 după Hr. şi care se refereau la clima dulce a insulei şi la fertilitatea sa.

Pentru mărturia sa perseverentă ca martor ocular a celor mai importante evenimente din istoria acestei planete cu privire la Mântuitorul, Ioan este deportat din Efes -  ţinut unde păstorea biserica şi unde  locuia cu mama Domnului nostru Isus şi adus în insula Patmos.

Imperiul roman condus de Domiţian, cel care a ordonat acest lucru în anul 93, l-a considerat un mare pericol deoarece oamenii prin convertire refuzau să se mai închine împăraţilor Romei, dar de ce le-a fost frică nu au scăpat întrucât, cel mai puternic imperiu - cel Roman - de pe această planetă care a guvernat lumea 1000 de ani, a fost învins definitiv tocmai de urmaşii galileeanului, exilaţi,  ucişi, chinuiţi etc.

„M-ai învins galileene..„ a declarat un mare împărat al Romei, scoţând din inimă suliţa rătăcită în pieptul său.

Ioan a revenit în Efes în septembrie 96 unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale.

După edictul lui Constantin de la Milano din sec IV până în secolul VII, insula a fost un permanent loc de pelerinaj când a fost cucerită de Arabi până în sec XI-lea.

În anul 1088, cu aprobarea Constantinopolului, Cristodule din Bytinia - un mare erudit, înfiinţează prima Mănăstire din Patmos denumită Ioan Teologul.

În anul 1207 Veneţia ocupă Patmosul până în octombrie 1309 când este ocupată de turci până la căderea Contantinopolului în anul 1453.

A urmat apoi un conflict turco-veneţian între anii  1645-1669, conflict cu efecte dramatice pentru insulă.

În anul 1713 se înfinţează prima şcoală din insulă ce va funcţiona în cadrul mănăstirii 200 de ani.

În anul 1945, insulele Dodecanese sânt ocupate de Anglia, iar prin Tratatul de la Paris semnat la data de 10 februarie 1947, insulele sânt retrocedate Greciei care le preia oficial la data de 7 martie 1948.

Am numit această insulă după ce am filmat-o şi văzând cum este gâtuită la mijloc de Marea Egee,  „clepsidra timpului” deoarece seamănă mult cu primul aparat făcut de om şi cunoscut în istorie sub acest nume pentru măsurarea timpului. Detaliile acestei călătorii și câteva meditații despre Apocalipsă sânt scrise în această carte dar deocamdată prezint doar trei gânduri despre această insulă.

I.  La fiecare etapă a istoriei acestei planete, Dumnezeu a căutat un om şi întotdeauna a găsit.... - Adam, Set, Enoh, Noe, Avraam, Moise David, Domnul Isus singurul de pe această planetă ce a putut fi dat ca model tocmai de un reprezentat al imperiului Roman şi anume  Pilat, om ce a intrat în istorie prin aceste cuvinte: „ECCE HOMO”, adică  „IATĂ OMUL”.

Au fost găsiţi apoi cei doisprezece; Saul din Tars, cum ar fi arătat lumea fără Pavel şi mulţi alţii.

Când trebuia să fie scrisă ultima carte a Bibliei,  Dumnezeu a căutat şi a găsit un om nu numai predispus morții, ci dispus să moară pentru mărturia lui Isus care este duhul proorociei. Am văzut Efesul - locul unde Ioan a întreprins multe lucruri spirituale, dar zgomotul unui oraş ca acesta, nu putea permite auzirea unui mesaj atât de special.

Omul aruncat de lume ca să moară exilat pe o insulă sălbatică a fost ales de Dumnezeu, în providenţa Sa, să transmită omenirii mesajul cel mai important privind programul integral Divin pentru frumoasa planetă albastră pe care noi o numim Pământ.

Pentru întruparea Domnului Isus, Dumnezeu a căutat şi a găsit pe Iosif şi Maria şi pentru această carte L-a găsit pe Ioan.

La ultima Sa masă cu ucenicii Săi, un tânăr cârpaci de mreje de pe malurile Galileii - numit Ioan, se odihnea pe sânul Domnului Isus, Cel de la care  odată cu pulsurile inimi Sale a primit şi pulsul iubirii Sale şi, de atunci, s-a autodefinit ca fiind “ucenicul pe care-L iubea Isus”. Era omul ce se forma pentru următoarea sa chemare.

Pentru a putea comunica unii cu alţii avem nevoie de această lungime de undă pe care Biblia o numeşte „agape”  (în limba greacă) sau „dragoste” (în limba  română).

Ioan a fost omul potrivit la timpul astral potrivit al omenirii din locul potrivit numit  Patmos.

Totdeauna Diavolul, încercând să zădărnicească planul lui Dumnezeu, trage de fapt la carul Său.

Am văzut multe locuri de pe acest pământ, dar după ce am văzut grota din Patmos, am înţeles că numai acolo putea fi recepţionat mesajul Apocalipsei, iar pe harta insulei această localitate se numeşte Apocalipsos.

II. Cel mai important lucru pentru noi este să cunoaştem şi să acceptăm programul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră, nu cu resemnare, ci cu bucurie chiar dacă de cele mai multe ori nu-l înţelegem.

Condiţia oricărei revelaţii este seninătatea şi încrederea, ne spune proorocul Isaia in capitolul 12.

Dumnezeu şi astăzi caută oameni, nu cu felinarul ca Diogene din Atena în mijlocul zilei, ci cu flacăra iubirii Sale veşnice. Mai sânt încă multe misiuni de îndeplinit pe acest pământ pentru care se caută oameni.

Poetul Vasile Militaru spunea: “a fi mare e o întâmplare, a fi om e lucru mare”.

Biserica este o veşnică datoare a iubirii care acceptă în totalitate programul divin conform căruia „toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”.

Evident şi natural este să nu vezi nimic bun în exilare, boală, suferinţă sau moarte, dar pe noi nu trebuie să ne conducă naturalul, ci supranaturalul, nu evidenţa, ci credinţa.

Am crescut la picioarele unor uriaşi ai iubirii filadelfiene, oameni care nu aveau propriile lor programe, ci executau numai fidel programul lui Dumnezeu pentru viaţa lor, iar fratele Wurmbrand spunea odată că... ceea ce noi considerăm a fi punctul nostru de vedere, de fapt de multe ori este punctul nostru de orbire.

Ce poate să fie bun când sunt acuzat în 13 septembrie  1985 că mă duc la Sibiu să-l asasinez pe Bily Graham? Dar am văzut mai târziu cum colonelul anchetator Ghiţescu a acceptat adevărul.

A fi în Duhul - cum a fost Ioan în Patmos - înseamnă a accepta numai programul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră şi nu programul nostru, cu atât mai puţin al altora.

III. Pentru mileniul III, ca de altfel pentru orice timp, când savanţii lumii după cucerirea lunii continuă să înainteze în scrutarea Universului cu cheltuieli de sute de  miliarde  pentru a afla dacă mai avem vecini în acest infinit univers, înaintând deja 40 de miliarde ani lumină, obosiţi au declarat că nu au găsit ce căutau.

Vestea bună cu care m-am întors din Patmos este că savanţii lumii nu mai trebuie să cheltuiască nimic şi, dacă ar face aşa, ar fi cu adevărat savanţi deoarece tot ce caută ei cu un preţ atât de mare este deja revelat în numai două capitole din Apocalipsă: 4 şi 5.

Dacă cineva e cinstit şi vrea să afle realităţile veşnice ale universului, din care şi noi facem parte, nu are nimic de făcut decât să creadă că relatările din aceste capitole sânt singurele informaţii autentice despre organizarea şi conducerea acestui Univers.

De ce oare nu vrem să învăţăm, nici după atâtea argumente, că trăim în lumea umbrelor deoarece toate  trec împreună cu noi, dar realităţile văzute de Ioan, categoric sunt veşnice.

În drumul său sideral, aşa cum a fost filmat răsăritul de pământ pe lună, planeta noastră nu a ajuns încă la destinaţia sa finală. Încercările unor pretinşi savanţi de la B.B.C. Londra de a contesta autenticitatea scrierii Apocalipsei  de Ioan, afirmând că această carte este o carte  a trecutului şi nu a viitorului, nu a făcut altceva decât să-i descalifice definitiv deoarece dacă ar fi văzut manuscrisele de la biblioteca din Mănăstirea Patmos, respectiv Departamentul Manuscrise, nu ar fi devenit atât de  ridicoli.

Noutatea cea mai importantă pentru mine din insula  Patmos este că planeta noastră nu o mai consider un astru pierdut în imensitatea universului, ci ca un loc cu un scop şi o destinaţie precisă de unde se formează (Parusia) Mireasa Mirelui Divin.

Dumnezeu are un singur Fiu care are o singură  Mireasă pentru care S-a jertfit şi pe care a îndatorat-o pentru eterniate, cucerită fiind doar prin iubire.

Un alt argument pentru unicitatea planetei noastre în Cosmos (armonie) este sincronizarea conducerii celor 24 de lideri (numiţi bătrâni) din jurul scaunului de guvernare al  Universului (Apocalipsa cap. 4) cu cele 24 de ore ale mişcării de rotaţie a planetei noastre în jurul axei sale.

Din cele mai elementare noţiuni de astronomie ştim că fiecare astru are timpul său unic determinat de masă,  volum, densitate şi numai Pământul are 24 de ore,

iar în universul lui Dumnezeu nu funcţionează coincidenţa, ci determinarea.

De fapt, acest raport direct între numărul liderilor ce supraveghează universul şi timpul nostru planetar se sincronizează cu cele 24 de cete preoţeşti din seminţia lui Aron care se schimbau din oră în oră.

Dumnezeu determină numărul stelelor printre care şi planeta noastră şi le dă nume la toate (Psalmul 147:4).

Chiar dacă nu ştim ce nume dat de Dumnezeu are planeta noastră şi nu cunoaştem nici numele nou al Domnului nostru Isus, ştim sigur că pentru toţi cei răscumpăraţi - mai curând sau mai târziu - este o uşă deschisă în cer (Apocalipsa cap. 4:1).

„Iată, Eu stau la uşă şi bat...„ (Apocalipsa cap. 3:20). Legea ospitalităţii este reciprocă – cel ce a deschis

uşa inimii sale pentru Domnul Isus va găsi,la rândul său, deschisă uşa Cerului pentru el!